Boboci de inimă

bobocei, iubire

În ultimele zile am cusut din necesitate (și la imboldul prietenei Daniela Mihail) niște boboci de inimă pe o cămașă de in într-o culoare ternă.

Știam că urmează să merg la Ecstatic Dance și mai știam și cam la ce munci emoționale mă va inspira DJ Inni, care cel mai recent mă făcuse să îmi sară cămașa de hohote de plâns bun la Poama Gathering. Ține-mă, inimă..

Punând la socoteală că sunt în doliu după tatăl meu, nu avea să fie decât o combinație fatal de lirică. Și mi-am pus, un pic cam curajoasă, intenția să dansez pentru iubire.

Cusăturile în culori vii de verde și roșu m-au conectat la bobocii de flori pe care i-am văzut prin țesăturile bunicilor mele. Ba chiar și la împletitura coșurilor de nuiele ale bunicului meu dinspre tată. Mâinile păreau să aibă inteligența lor strămoșească și m-am bazat pe asta mai ales atunci când greșeam și trebuia să improvizez rapid ca să dreg orânduirea fibrelor colorate.

Așadar, mi-am făcut haine frumoase de horă și am mers să dansez în comunitatea de dans extatic. Le-am împodobit ca să mă stabilizez și să mă liniștesc în timpul darnic al cusutului, pentru că nu e puțin lucru să contemplezi la tema iubirii, fie din neajuns, fie din preaplin. Iar pe fundalul doliului, toate lucrurile sunt intensificate. Scriu cu inima plină de dragoste acum, încărcată de substanțele bune de după dans, ca să vă spun un pic despre călătoria mea de aseară. Florile și inimile au fost subiecte de interes și pentru alți dansatori, am aflat de la Andreea Măiastra, care mi-a și pictat fața cu inimă și floare roșii.

La poarta evenimentului curgea o glicină cu ciorchinii ei mov pal și mi-am luat timp să-mi încarc mâna cu petalele ei grăsulii. Am întâlnit-o și pe măsuța din sala de dans, dedicată altarului: petale răsfirate atent, alături de o inimă din ghirlandă de lumină, trasată cu frunze de un verde proaspăt. Din răsfirarea lor s-au adunat și oamenii veniți pentru dans și, după ce ne-am pus în cercul de deschidere, ne-am încălzit printr-o poveste ghidată despre un nor schimbător, care ia diverse forme pe pământ. Și cum toți zeii sunt și pe Pământ și se joacă de-a întruchipările, ne-am pus și noi în mișcare.

De la încălzire, corpul și-a afirmat nevoia de a sta nemișcat. Stăteam ca un buștean căzut la pământ într-un desiș de codru, respiram și ascultam freamătul vegetal și icnetele de animale, scoase și trăite de ceilalți. Lin, setul lui Dj Inni a continuat cu o muzică meditativă, crescând treptat în vibrato-ul ei.

Corpul meu nu se mai mișca, îl ascultam cât era de blocat și de înțepenit. Au fost multe astfel de momente de-a lungul dansului, când mi se cerea să respect și să fiu atentă la durerea pierderii, care stătea printre fibrele musculare, adunată în fascii ca într-un leagăn necesar, o rigiditate la care oasele știau să răspundă. Iar ele au ridicat mușchii din nou și, cu mișcări rotunde și cu multe acolade de-o parte și de alta a trupului, m-au ajutat să integrez tristețea, neputința și să fac spațiu iubirii.

Câteodată, corpul imita stările fizice ale tatălui meu, le imprimaseră amintirile din ultimele luni: șontâcăiala, greutatea, pașii mărunți și repezi către o ușă, îndoirea din șolduri, toate rămăseseră în mine și le-am redat în dans, după care le-am mărunțit și mai mult cu pași de dans popular sau latin, le-am unduit și le-am pulverizat în microgesturi.

Momentele de transă meditativă alternau cu perioade în care stăteam cu ochii deschiși și mă bucuram și mai mult de mișcările celorlalți. Când oboseam sau mă simțeam sfârșită, mă umpleam de dinamismul flăcărilor care zburătăceau prin sală; când mă supraîncălzeam, mă odihneam contemplând meditația celor care alegeau să rămână statici. Puteam fi oricare dintre aceste manifestări. DJ Inni alegea melodiile în funcție de atmosfera din sală și mă descumpănea plăcut când mai făcea scurte pauze sau părea că schimbă melodia imediat după ce începea.

Climaxul meditativ prilejuit de dans, care m-a făcut să și scriu acest text, a fost o conștientizare pe care mi-a șoptit-o iubirea. Am contemplat dansând la alegerile tatălui meu și derulând multe amintiri până când dragostea (și o melodie) mi-au spus că da, toate sunt vibrație, dar, într-un nucleu de la un anumit nivel, în măsura în care Dumnezeu îi iubește pe toți, toate sunt și egale: vinul, cristalul, apa purificată, floarea de dovleac, pruncul, craniul, straturile de nori și de pământ sunt una, cer compasiune egală și pe toate ochii noștri drăgăstoși ar putea să le învelească în înțelegere. În cele din urmă, iubirea te doboară cu această absolută democrație, cum ar putea să fie altfel?

În general cu totul altfel. Realitatea se încăpățânează neobosit să ne convingem de contrariu.

Și aici vine negocierea cu realitatea. Doliul a accentuat radicalitatea cu care văd lucrurile: dacă practic cu tata iubirea (necondiționată) - tocmai pentru că iubirea lui infinită mi-e învățătoare și mă susține să respir prin neajunsurile dintre noi, și ce noroc pe mine să o cunosc - atunci oare aș putea să o extind și spre alte fenomene?

Pot întotdeauna să o practic. Impedimentele m-au educat să îmi fie greu să văd iubirea, așa că pun umărul la creșterea ei. La practica imediată, ajută enumerarea, de ex: acceptarea și în cele din urmă îndrăgirea tuturor stărilor mele din timpul dansului, a stărilor celorlalți, inclusiv și mai ales a discordanțelor, a modalităților variate de metamorfoză a experienței, a întrupării stărilor prilejuite de muzică, și așa caut suflul nou, îl iau din aer și îl dau mai departe. Văd dansul și ca pe o exersare a iubirii, ca exercițiu abstract, adus în concret de mișcare, un impuls pentru înfăptuiri asemănătoare și în alte contexte de viață.

Sunt atâtea manifestări ale iubirii și toate merită luate de-a fir-a-păr.